Dacă Adam l-ar fi ascultat pe Dumnezeu, atunci nu s-ar mai fi pus problema credinței deoarece și Dumnezeu și omul aveau aceeași natură (omul fiind creat după modelul lui Dumnezeu). Omul trăia în Bine fără să-și pună problema Răului, deoarece nu cunoștea Răul. Astfel omul era liber, era fără probleme. Dumnezeu însă, îl cunoștea și pe diavol (cunoștea Răul) și tocmai de aceea i-a interzis omului să mănânce din pomul cunoașterii binelui și răului. Dar în același timp, i-a dat și libertatea de acțiune, așa cum le dăduse îngerilor. Mâncând din pomul cunoașterii Adam a constatat că e gol și și-a confecționat un șorț din frunze, deoarece îi era rușine (Geneza 3:7). Dar Adam era gol și până atunci și totuși nu îi era rușine (Geneza 2:25), și nici Dumnezeu nu îi spusese nimic în acest sens. Deci, Dumnezeu nu considera ceva rău în faptul că Adam era gol. Acest sentiment de rușine, i-a apărut lui Adam după ce a mâncat din pomul cunoașterii. Deci ideea că este gol și că aceasta e ceva rușinos, îi este sugerată lui Adam de Lucifer. Tot atunci, lui Adam i se face frică de Dumnezeu (Geneza 3:10). Deci frica apare în urma conștientizării faptului că e gol. Dar Dumnezeu întreabă: „ Cine ți-a spus că ești gol?” Această întrebare arată că:
- nu Dumnezeu, ci altcineva i-a spus lui Adam că e gol
- faptul că era gol, nu era ceva rău deoarece Dumnezeu nu confirmă ideea
- dacă nu ar fi venit din exterior (dacă ideea nu i-ar fi fost indusă) >> Adam nu ar fi avut această problemă, respectiv nu avea de unde să știe că e gol și că ceva nu e în regulă. Totuși Adam știa!
Această idee îi fusese sugerată de diavol care, prin faptul că reușise să-l determine să guste din pomul cunoașterii, avea acum putere asupra lui, deci diavolul îi sugerează lui Adam prima dată rușinea, apoi frica. Prin această succesiune de sentimente, diavolul a urmărit să-l despartă pe Adam de Dumnezeu, prin faptul că frica și rușinea l-au determinat pe Adam să se ascundă. Astfel intimitatea lui cu Dumnezeu, pe care o avea zilnic în răcoarea grădinii – a fost deteriorată.
Mai întâi, diavolul îl ademenește pe Adam să guste din pomul cunoașterii, pentru a putea avea acces la mintea lui (cunoașterea se realizează la nivelul minții), apoi i-a sugerat frica, care este un sentiment opus dragostei (1 Ioan 4:18).
Deci păcatul a fost nu Răul propriu-zis, ci faptul că prin neascultare, omul a cunoscut (și a acceptat) ideile transmise de diavol, care sunt opuse de cele ale lui Dumnezeu, și sub greutatea cărora a devenit apăsat. Deci păcatul este procesul prin care neascultarea conduce la apăsare și la deteriorarea relației cu Dumnezeu, prin intermediul conștiinței care deosebește binele de rău (și nicidecum fapte rele așa cum se crede, căci dacă numim păcatul fapte rele atunci automat considerăm că păcatul aparține omului; în realitate păcatul aparține diavolului, el este natura Răului). Pavel spune: „ Nu fac ce vreau, ci ceea ce urăsc; deci nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine.” (Romani 7:19). De aici rezultă că păcatul și păcătosul nu sunt identici.
Dumnezeu nu l-a pedepsit pe Adam nici pentru că era gol, nici pentru că îi era rușine, nici pentru că îi era teamă, nici pentru că s-a ascuns. Ci l-a pedepsit pentru că datorită neascultării, a mâncat din pomul din care nu avea voie.
Dumnezeu i-a interzis să mănânce din acest pom al cunoașterii, tocmai pentru a-l proteja pe om de apăsarea păcatului, care se instalează la nivelul cunoștinței, prin ideile sugerate de diavol, după ce te-a ademenit să guști ceva care pare bun.
Cunoscând pentru prima dată BINELE și Răul în opoziție, apare astfel în intelectul omului CONȘTIINȚA, acea componentă a psihicului, de pe urma căreia omul va suferi toată viața deoarece cunoaște Binele, dar foarte rar îl poate realiza. Așa apar procesele de conștiință.
După ce omul a ajuns la conștiința faptului că e gol, Dumnezeu i-a confecționat haine pentru a-l elibera de sub apăsarea rușinii și goliciunii lui. În felul acesta a apărut Legea cu porunci, prin care omul nu mai avea voie să facă anumite lucruri. Aceste lucruri erau interzise pentru protecția omului, pentru protecția conștiinței lui; Legea nu-i era necesară lui Dumnezeu, în relația cu omul dar îi era absolut necesară omului în relația lui cu Dumnezeu, pentru a putea rămâne într-o relație bună cu Dumnezeu, nefiind atacat de ideile diavolului. Respectând poruncile, omul rămâne în zona de protecție a lui Dumnezeu.
Deci nu faptele rele sunt problema de bază, ci relația omului cu Dumnezeu. Cei care ajung in iad nu ajung datorită faptelor rele din viața lor, ci pentru că nu au avut o relație corectă cu Dumnezeu. Faptele interzise prin Lege, nu sunt neapărat grave în sine, ci gravitatea lor constă în faptul că vin de la diavol și conduc spre moarte (moarte spirituală). Posibilitatea înfăptuirii acestor fapte nu ar fi apărut dacă omul nu se lăsa influențat de cel rău, ci ar fi păstrat armonia (în dragoste) cu Dumnezeu. Observăm deci că în problema păcatului, un rol important îl are conștiința. Romani 14:5,14,22,23.
RESTAURARE PENTRU SUFLET 