Omul creat de Dumnezeu avea natura dragostei, dar după ce şarpele l-a păcălit, a primit şi natura păcatului (a răului) şi chiar o trăire în mod practic în păcat deoarece natura păcatului dă naştere la roadele păcatului (aşa cum Duhul Sfânt dă naştere la roadele Duhului).
Deci, după căderea în păcat, omul are în continuare natura dragostei, dar nu are roadele ei. Pentru a avea roadele dragostei, el trebuia să mănânce din pomul vieţii. În schimb, el a mâncat din pomul cunoașterii, care este pomul morții (deoarece produce roade care duc la moarte, respectiv la o despărţire de Dumnezeu = moarte spirituală). Astfel, omul a intrat în circuitul morții: face fapte care vin din moarte şi conduc la moarte sau, spus mai simplu, omul îşi doreşte fructele vieții, dar constată că nu obţine decât fructele morţii, adică doreşte binele, dar în mod practic iese rău (Romani 7:19-20). Omul firesc nu are puterea de a face BINELE la standardul fixat de Dumnezeu (deoarece Adam nu a mâncat din pomul vieţii). În schimb constată că, foarte uşor, poate înfăptui RĂUL, deoarece a mâncat din pomul morţii. Noi nu avm puterea de a face BINELE. Aceasta o primim de la Duhul Sfânt (chiar Isus spune: ,,De ce mă numeşti bun? Bun este unul singur “). Până nu cunoaşte problema păcatului înfăptuit de Adam şi Eva, orice om trăieşte în contradicţia dintre CE ESTE şi CE ŞI-AR DORI SĂ FIE. El are impresia că toată această contradicţie îi aparţine şi se luptă să o rezolve prin voinţă, prin inteligenţă, prin respectarea unor principii de viaţă, etc. Şi nu reuşeşte constatând fie că e prea sentimental, sau prea raţional, prea slab sau prea dur, etc. Fiecare om are imaginea perfecţiunii şi doreşte s-o atingă, dar nu reuşeşte. Omul crede că e o contradicţie care-i aparţine. În realitate contradicţia este între Dumnezeu şi diavol şi e urmarea păcatului. Astfel, omul cunoaşte natura lui Dumnezeu (imaginea perfecţiunii) care i-a fost insuflată în momentul creaţiei, dar nu o poate trăi, nu o poate practica, deoarece nu trăieşte în circuitul vieţii, ci în circuitul morţii.
Dacă omul ar fi mâncat prima data din pomul vieţii, atunci el ar fi intrat în circuitul vieţii. Dar pentru că a mâncat din pomul morţii, a intrat în circuitul morţii şi Dumnezeu l-a alungat din grădină, ca nu cumva să mănânce şi din pomul vieţii. În acest caz, omul ar fi devenit un teren de luptă directă dintre Dumnezeu şi diavol, dintre viaţă şi moarte, iar chinul omului ar fi fost prea mare. Numai Isus Hristos putea rezolva (putea suporta în direct) această luptă, prin faptul că era singurul care putea anula natura morţii şi să reuşească apoi să iasă din circuitul morţii.
De asemeni, dacă omul ar fi mâncat din pomul vieţii (după ce mâncase deja din pomul morţii) ar fi însemnat ca moartea să devină veşnică, adică prin intermediul omului, moartea şi diavolul să aibă acces la veşnicie, adică natura păcatului să rămână pentru totdeauna. Iar asta ar fi fost îngrozitor! ! De aceea Dumnezeu nu a permis aşa ceva, ci a pregătit o soluţie de salvare pentru om. El a condamnat păcatul şi moartea şi le-a anulat puterea prin (şi în ) Isus Hristos.
În final, omul căzut în păcat, (omul fără Dumnezeu) are şi unele calităţi (datorită faptului că are natura dragostei), dar şi unele defecte (pentru că a primit natura păcatului). Deşi are şi natura dragostei, el este în circuitul morţii din care niciodată nu va putea ieşi singur. Pentru a fi în circuitul vieţii, trebuie să ai nu numai natura dragostei, ci şi fructele pomului vieţii. Dar omul are natura dragostei şi fructele din pomul morţii. Iar aceste fructe, se combină perfect cu natura păcatului, pe care de asemeni o are omul.
RESTAURARE PENTRU SUFLET 